Dintre flori o lăcrămioară cu ochi plânși la mine cată
Ș-ar vrea parcă să mă întrebe de ce țin fruntea plecată;
Cu ochi plânși și eu la dânsa, mă uit lung și gânditor,
Ș-o întreb; ce tainâ-i spuse vântul serii călător;
«Ah!» Îmi zice lăcrămioara — de necaz îmi vine-a plânge,
«Veșnic vântul mă înșală.... mă sărută ș-apoi fuge.»
Și eu plâng iubită floare, nu ca tine, de trădare...
Dar fiindcă n-am, ca vântul, cui să fur o sărutare!