Când natura dormitează în tuneric cufundată,
Când tac toate, numai grija priveghează-n a me minte.
Deseori vorbesc cu Tine, ale lumilor părinte,
Ce în ceri și-n al meu cuget ești de față totodată.
Împetritul ce în sânu-mi văzu barbara săgeată
A fugit, iar omul cel bun, de m-a plâns, păși-nainte.
Numai tu, duioase foarte, auzi lângede-mi cuvinte,
Înțălegi secret suspinul ș-întinzi mâna îndurată.
Deseori cred fiii lumei că-ntristările-mi profunde
Numai de l-a mele patimi, din ambiție derează,
Precum valuri întărtate se înform din line unde.
Amar! Mult mai grea fortună împregiurul meu domnează,
Ce amenință a patriei viitorul s-acufunde,
Dacă Tu, o, îndurate, neputinței nu-i fi pază!