Cînd seara-n ceasuri de singurătate
Îmi sprijin fruntea visător pe mînă,
Povești străbune, cîntece uitate,
Cu glasuri de tilinci îndepărtate,
Îmi amăgesc iar gândul și mă-ngînă,
Și-atunci te văd plutind surîzătoare
Din negura de vremi băsmuitoare...
Ești tu, izvor de nouă poezie,
Prilej de gînduri vechi, urzite iară,
O, drăgălașă muză populară !
În ochii tăi e cer senin de vară,
Și fermecata mea copilărie
Mi-o readuci, de tine-ademenită...
Fii dar la vatra mea binevenită !
Ca-n alte vremi și-acum fă să coboare
Asupră-mi iarăși liniștea dorită,
Să uit de tot, uitat de-orice ispită,
Să-mi pară lumea pajiște-nflorită,
Și orice zi să-mi fie sărbătoare,
Să pot trăi, străin de glasul urii,
Ca un copil cuminte al naturii...