Un tânăr foarte bun, dar prea cheltuitor,
Luând în stăpânire
O bună moștenire,
În vreme de un an, rămase pe ușor,
Și tot ce mai avea acum era o blană,
Păstrată prin prilej că timpul sta de iarnă;
Iar cine nu-i de mic cu frigul învățat
În blană foarte crede.
Dar într-o zi mergând după împrumutat,
Din întâmplare el o rândunică vede.
Găsește-ndată negustori
Și ia pe blană bănișori.
Căci rândunelele, cum zic din însemnare:
A primăverii dulci sunt bine-vestitoare.
El însă au uitat proverbul bătrânesc:
Că-o floare nicidecum nu face primăvară.
Și iată, se stârnesc
Furtune, viscole cu ger cumplit afară;
Pe uliți scârțâie omătul făinos;
De prin ogeaguri fum ca iarna gâlgâiește;
Și cel mai sărăiman la foc se încălzește.
Iar tânărul meu, trist, flămând și friguros,
Pornește în surtuc de-acasă
Să capete vro masă.
Dar cum la uliț-au ieșit,
Pe rândunică el o vede înghețată
Și, tremurând de frig, îi zice: "Blestemată!
Pe faptă-ți ai pierit!
Așa ți se cuvine;
Căci fără blană eu sunt astăzi pentru tine."
Nu vreau s-ating pe nime,
Dar mult mă mir în sine:
De ce, tot omul, când greșește,
Asupra altuia se dezvinovățește?