Eu am văzut îmtunecime
În cer — și surd gemea pământul.
Furtuni, a ceților desime,
Urlând, ducea cu sine vântul
Păduri voinici, ca-n secerare,
Și munți în ape au căzut...
Spre cer strigat-am cu glas tare,
Dar în furtuni și tulburare,
Pe Dumnezeu nu L-am văzut...
Și iată: — Văi nemărginite
Și dealuri-nalte, depărtate,
Cu stânci de munte-acoperite
Și zori, ca-n fum înfășurate,
Deodată ochiul mi-a zărit;
Și tresărind cu frică mare
Spre cer am îndreptat chemare,
Dar urma sfintelor picioare
Eu nici aicea n-am găsit.
Și iarăși văd minune nouă:
Roș-sângeratic cerul arde
Dintr-însul ploi de fulger plouă,
Ducându-se-n vârtej departe.
Și toate ard, de foc aprinse,
Și sufletu-mi înspăimântează,
Dar focuri și săgeți nestinse,
Pe Domnul nu-L înfățoșează.
Dar iată — liniște cerească;
Sunt plin de sfinte presimțiri --
La răsărit încep să crească
Lumini de aur, străluciri.
Dorința tainică mă face
Acolo sufletul să-mi zboare:
În raze vii, strălucitoare,
În sfântă liniște și pace,
Eu, împăcat, voios Îl simt
Pe Cel din vecinicie sfânt.