Cătunu-i risipit pe vale,
Și oamenii l-au părăsit,
Bordeiele sunt dărâmate,
Biserica s-a învechit.
Pe drumul mare crește iarbă,
Și furcile de la fântâni
Stau veșnic neclintite-n soare,
Iar arborii par mai bătrâni.
În jur câmpia se întinde
Pustie, sub albastrul cer,
Copacii-n fundurile zării
Ca niște umbre șterse pier...
Spre seară cârduri lungi de pasări
Tăcut s-afundă-n depărtări,
Și lasă-n urma lor cătunul,
În golul veșnicei uitări...