El n-ar dori să-l recunoască
Pe lume nimeni niciodată,
Să poarte pururea o mască
Pe fața lui de chin brăzdată,
Să treacă nebăgat în seamă,
Ca și o umbră prin mulțime,
Ce nici să știe cum îl cheamă
Pe tristul făurar de rime...
Doar seara când, trudit de cale,
Se-ntoarce-n casa lui sihastră,
S-audă cântecele sale
Cântate de la vreo fereastră,
S-asculte dus și nici să-i vină
În minte cânturile-acele,
Să-i pară-o inimă străină
Că suferă și plânge-n ele...