Όκράλης ο ταλαίπορος, όπάτωρ Λνδρεάοη, ι
Σ τάλογον καραάλίχενσε, φεύφει να ηήν πιάσε...
Visternicul Stavrinos
Bator Cardinalul, ușurel de minte,
Pe-un cal alb de spume fuge tot-nainte
Peste văi și râuri, peste munți de-adrept,
Făr-a-ntoarce capul rezemat de piept,
Căci i-e teamă-n suflet, teamă să zărească
A lui Mihai Vodă umbră vitejească!...
El dedese pradă oastea-i de Magnați
Românilor aprigi de peste Carpați,
Ș-acea oaste mândră, multă, strălucită,
Parte zace moartă, parte-i risipită!
Fuge Cardinalul!... Împrejurul lui
Vâjâie și-l mustră boarea vântului
Îl mustră și munții cu nouri pe frunte.
Și codrii îl mustră și șoimii de munte!
Iar când obositul, cuprins de fiori,
Vrea să s-odihnească în poieni cu flori,
Florile îndată se prefac în spinuri,
Poienele negre scot aspre suspinuri
Și când el aleargă la vre un izvor,
Apa se roșește, se preface-n nor!
Și când el la umbră cată să pătrundă
Codrii gem, copacii scutur-a lor frunză!
Și din munți, din codri, din văile-adânci
Ies mii de fantasme căzute pe brânci.
Triste, șovăinde, amenințătoare,
Palide ca moartea, ca ea-ngrozitoare,
Împiedicând zborul albului fugar
Și strigând în cale-i cu vuiet amar:
«Blăstem ție, Bator! tu ce cu rușine
«Fugi lăsându-ți oastea murind pentru tine!»
Calul se-nfioară! El cearcă-napoi
Să-și ducă stăpânul în foc, la război,
Și cumplit nechează, și cu mult dor plânge
Întorcându-și capul spre câmpul de sânge.
Că el Cardinalul! Cată-ndărăt... «Vai!
Iată-l! strigă, iată grozavul Mihai!»
Și nebun de spaimă, rugând, cardinalul
Face cruci o sută, își îndeamnă calul,
Dar sirepul falnic stă!... ș-oftând din greu
Cade mort de jalea stăpânului său!