Luna ce este planetă mult mai gios decît de alte,
Tîrziu după ce răsare să ivește pe drept munte
Cu așa apropiere a lor vîrfuri atingînd,
Încît la sănin curat ea să vede strălucînd,
Ca cînd ar fi o lumină pe vîrf de munte născută,
De unde ca în oglindă în Bistriță să arată.
Toți copacii sînt sălbatici și numai cît înverzesc,
Afară de puțîn număr de mălini ce înfloresc.
Muzica acestor locuri, fără talanturi firești,
Iaste sîngură cîntarea fluierilor păstorești,
A cărora jelnic glas și firii mărturisăște
De soarta pustietății încît ea de tristă este.
Zefirii trecînd prin frunze lunică cu întristare
Iho, acè dintre stînci, iaste lor răspunzătoare.
Cînd noorii să adună, orizontul de închide
Piste văi ca și o noapte, negura atunce cade,
Și tunetul pintre munți, înfocat răspunde tare,
Acel om întocma tartar la un nedeprins să pare,
Și cînd acel întunerec pe încet să răsipește,
A ceriului albăstrime cîte puțin să ivește,
Atuncea inima lui are ace mare bucurie
Ci sîmțește un închis și supus la tirănie,
Cînd îl mîngîie lumina de la vreo ferestruică
Întru acel întuneric a temniții, cît de mică.
Curcubăul ca un cert pe munții înfășurînd,
Cătră a lor firesc verde pe sîne alăturînd
Se dă o vie podoabă, cu mai multă osăbire
Decît unui neted cîmp, de ar avea și pădure.