Cad veștezi frunzele de toamnă,
În ale vîntului risipe
Cum de pe ramurile vieții,
Un stol de dureroase clipe.
Natura pare că expiră,
Sub a durerilor primejdie,
Iar crivățul pe văi și dealuri
Se vaietă a deznădejde.
Și pe cînd totul se-afundă
În noaptea vagă, fără stele,
Eu ud cu lacrimi nesfîrșite
Mormîntul tinereții mele!