Te-a zămislit blânda natură
Ca pe o floare de pe plai;
Din carminul rozei de mai
Ți-a zugrăvit, rotunda gură,
Iar din albastrul de cicoare
Ți-a-nduioșat privirea vie,
Așa că bine nu se știe
De ești femeie sau ești floare.
La brâu te-a strâns ca pe-un mănunchi
De ramuri tinere de crin
Și nu știu ce ți-a pus în sân
Și de la sân pân-la genunchi,
Că parcă-i fi un vis croit
După gândirea mea nebună,
Cu sufletul ca alba lună,
Cu trupul cald și liniștit.
În trista mea singurătate
Au răsărit colo și colo
Vedenii cu cap de Apollo
Și ochi plini de bunătate:
Dar dacă tu ai ști anume
Cât farmec e-n făptura ta,
Ai face aripi și-ai zbura,
Căci prea ești singură în lume.