Trei zile sunt acuma de când pe-o seară lină
Văzut-au o minune zburând pe sub lumină,
O fată alungată de-un bivol cu ochi crunți.
Era domnița, fiica lui Dragoș de la munți,
Scăpată din robia tatarilor, calare
Pe-un zmeu care la goană păreche nu mai are.
Fugea de groază calul și iute-n câmp sărea,
Dar bivolul sălbatic de-aproape-l urmărea,
Răgând, mișcând din coarne, plecându-și fruntea largă,
Cercând pe cal din fugă să-l prindă și să-l spargă.
Briar zări copila!... Viu fulger se izbi
Zvârlind în bivol ghioaga menită de-a-l zdrobi.
Se puse drept în cale-i, se prinse de-a lui coarne
Și-i frânse coarda-n luptă, sucind-o să-l răstoarne,
Iar bivolul rămase pe iarbă neclintit...
Atunci copila dulce i-au zis cu glas uimit:
"Voinice! să ai parte în viață de iubire!"
Ș-au dispărut din ochii-i precum o nălucire.