Atâtea chipuri mi se scoală
Din vraja nopților de vară,
Când frunza tremură de-aseară
De-un vânt ușor, plin de sfială.
Iar nourii îmi prind în mreajă
Stropiri de aur de pe sus,
La ușă plopu-mi stă de strajă
Ca un ostaș la slujbă pus.
Atâtea chipuri — rânduri, rânduri
În minte îmi răsar, învie,
Pornesc într-o călătorie,
Tovarăși cu-ale mele gânduri,
De nu mai pot de-nviforare
Și cad, sfârșit de obosire.