Cunoști pe călătorul străin ce rătăcește
Lăsat de-ai săi pieirii, pe căi necunoscute ?...
Părăgini fără țermuri se-ntind pustii și mute,
Și-adîncurile zării se tot îndepărtează,
Plutind ca niște ape în arșița de-amiază.
El s-a răznit din ceată, și-a alergat spre ele
Ca să-și potoale setea ce-i mistuia plămînii.
Zadarnic stăruiră în preajma lui bătrînii :
N-a vrut să țină samă de vorba-le-nțeleaptă
Că nu-i decît părere, și moarte-n zări l-așteaptă...
Tîrziu își vede-acuma nebuna rătăcire :
Puterea nu-l mai iartă s-ajungă pe tovarăși
Și n-o să mai se-ntoarcă pe veci de veci în țară-și :
Văzduhurile-albastru surîd nepăsătoare,
Jucînd voios dasupra drumețului ce moare...
Cunoști pe călătorul străin ce rătăcește !
Dorind să cucerească mirajul tău, Apollo,
Cîți visători nu fură ademeniți departe
De blestemata apă a morților, și-acolo
Ca el căzură pradă iluziei deșarte !...