Tu, care în câmpul slăvii pre Bellona ai văzut,
Cu fruntea încununată de laure sângerate,
Eu credeam c-o nouă viață liniștită-ai început
Și culegi în pace rodul trudelor îndelungate;
Dar aud că Mumei noastre tu ești iar trebuitor.
Ea, dorind ca rânduiala și dreptatea să-nflorească
În a sa împărăție și pintre al său popor,
O nouă dregătorie a voit să-ți dăruiască,
Căci știe că prin aceasta săracul se liniștește
Și a văduvelor lacrimi nu vor cădea pe pământ,
Știe că a judecății cumpănă nu se clătește
Și nu-i lăsa să s-ascundă adevărul acel sfânt.
Pentru cel iubit de slavă, a merge pe a ei cale
Îndemn foarte plăcut este. Caracterul tău firesc,
Conștiința ta curată și dulci virtuțile tale,
Câtă mângăiere l-asupriți ele făgăduiesc!
La acei ce de-a șicanei viclenii se împilează
Și pre carii oarba zeie îi scârbește ne-ncetat!
Acum văd că iar răsare a adevărului rază
Și de hobotul minciunei văd că iarăș au scăpat.
În obștescul bine însă și al meu în parte este,
Căci șezând în capitală mai ades nădejduiesc
A priimi de la tine mult dorita mie veste,
Că te afle-n sănătate, știind cât te prețuiesc,
De mă crezi că tot sunt vrednic de a ta prietenie;
Pentiu că far de aceasta traiul meu e neplăcut.
Pătimesc precum un popă care la un praznic știe
Că n-are cu-ndestulare de mâncat și de băut.