Să-ncepem d-unde-ncepe credința despre starea
Acei culture nalte de unde căzu omul.
Așa de fostul bine, d-antica fericire
Se nară pretutindeni și-nvederează fapta
C-a fost ce nu e astăzi, un nalt progres în toate,
În care omenirea se bucura ferice
De dreptul la viață.
Acea antică eră s-arată, cum am zis-o,
Sub varii, multe forme, sub varii, multe nume:
În Indii se numește maharchiane faste,
Căci oamenii d-atuncea erau maharchi pelorii,
Mai mari decât pământul, atotpotenți ca zeii;
Și leii, tigrii, lupii, momițele, asinii,
Și înșiși peștii mării aveau mai multă minte
Decât regii de astăzi; iar vulpile și lupii
Se pricepeau mai bine decât toți fariseii
Spre a-ncela și-a smulge.
O singură cetate era tot globul nostru;
Maharchii, cetățenii acestei urbe vaste,
Erau cât universul de mari și formidabili.
Pe lângă ei pământul era ca o puntură
Și — o, minune mare! — că ei, maharchi cât lumea,
Cu mii și milioane se desfăta pe dânsul
Și bea la ambrozie și se punea la luptă,
Precum se luptă zeii sau regii până astăzi.
În mijlocul cetății, ce-era ca o grădină,
Și arborul științei creștea superb spre ceruri,
Nemărginit cu trunchiul. Ca și știința însăși
Se împărțea în ramuri, în crace,-n rămurele,
În secțiuni aparte, capitoli, paragrafe,
Articoli, axiome și câte-are știința
Să semene cu pomul.
Acest arbore mare era ca orice plantă,
În jos cu rădăcina, spre cer cu-ale lui ramuri,
Și rădăcine-ntinse ce sfredelea pământul
Și străbătea profunde în iad ca niște pompe,
Cât să spăimânte mintea și să-nfioare carnea.
D-acolo-și trăgea sucul și-l răspândea în fructe
Ca, d-or veni vrodată p-acest pământ și oameni,
Precum veniră-n urmă, să nu guste dintr-însul,
Căci moartea îi așteaptă în stirpea lor întreagă,
În toată-eternitatea.
P-acest fel de credințe și Brahma, și brahmanii
Își stabiliră siguri și tronul, și altarul,
Și ordinea legală.