Dar a lor trufie repede-a pierit.
Printre stânci românii, iată-i, au sosit!...
Săgețile pleacă, aerul străbate,
P-armia străină râură turbate...
Soarele pălește... Gemete adânci,
Surde, ne-nțelese trec din stânci în stânci.
Coiful se despică; inima slăbește;
Pe hârcile goale, sabia lovește;
Sângele se varsă pe sânge-nchegat...
Sufletele zboară... Cerul s-a-nnorat.
Caii nechezează și turbează foarte;
Oamenii se-mbată de sânge și moarte.
Mulți s-apuc la luptă și-n turbarea lor,
C-unghii și cu gura se fărâm, s-omor.
Astfel cum s-arată după vijelie
Arbori, flori și ierburi rupte pe câmpie,
Arme și cadaveri d-oameni și de cai,
În grămezi ici-colo stau zăcând pe plai.
Carol schimbă portu-i... Scapă cu rușine;
Dar puțini îl urmă, puțini fug cu sine.
Multe zile râul sânge-a revărsat
Și-ale lor cadavre le-au împrăștiat.
Multe nopți vulturul ce pe stâncă plânge,
S-a hrănit cu carne, s-a-mbătat de sânge!
Până-n timpii noștri, coifuri ostășești,
Paloșe și pinteni, prin stânci mai găsești.