Într-o sală mare, cu lumini puține,
Intră căpitanii, nobilă junime.
Nu sunt de părerea sfatului domnesc
Actul de-nchinare îl disprețuiesc.
Vor ca să lovească armia maghiară
Și să spele pata ce-ar pica pe țară.
La lumini de candeli ce se-ngân ușor,
Ana-doamna vine în mijlocul lor.
Ochii săi se lasă peste adunare,
Străbătuți de dalbă, nobilă-nfocare.
Păru-i spice d-aur din togă scăpând,
Sânu-i alb ca crinul îi sărută blând.
Generoasa doamnă astfel le vorbește
— „Știți că totd-auna, cela ce domnește
Are mari răspunderi, mari împiedicări,
Și-n înțelepciune cată cugetări.
Domnu-nchină țara ca s-o mântuiască
D-armia străină ce va s-o robească.
Așteptând să vie timpul priicios.
Astfel, prin furtună un pilot mintos
Strânge pretutindeni vălurile sale
Și cu vijelia merge p-a lui cale.
Însă numai domnul e răspunzător
La străini de faptă-i; nu al său popor.
Să spălăm noi hula ce ne-apasă foarte,
Printr-o generoasă și frumoasă moarte!
Să lovim străinii, prin strâmtori adânci!...
Să-mbătăm de sânge vulturii din stânci!"
Astfel zice doamna. Căpitanii vor
Și toți jur să moară pentru țara lor.