...Dar printre-atîtea nopți uitate în viața mea, țin minte-o noapte
Căci sunt, se vede,-anume clipe pe care sufletul le-nsamnă...
Și se făcea ca astăzi parcă pe vremea pîrgului de toamnă,
Cînd te urmează pretutindeni un miros vag de fructe coapte.
Pomătu-ntreg dormea de somnul acelor miluiți de mană.
Iar sus pe ramuri, albe-neguri dormeau grămezi de somn învinse.
Ca niște pasări uriașe ce dorm cu aripele-ntinse,
Stînd gata ca să-și ieie zborul la cea dintîi șoaptă dușmană.
La adăpostul lor noi singuri, ca-n vremea nopților albastre,
Venisem duși unul spre altul de un prisos bogat de viață,
Dar gura mea de foc în umbră a-ntîmpinat gură de gheață,
Și ale noastre vorbe parcă nu mai erau vorbele noastre.
Atunci un rod din nalt de ramuri, rupt ca de-o mînă nevăzută,
S-a prăvălit vuind cu zgomot, ș-a negurilor albe cete,
Din somn trezite deodată, ca niște păsări speriete
Întins-au albele lor aripi și s-au pierdut în noaptea mută.