Amarâta turturea
Când ramâne singurea,
Caci soția s-a răpus,
Jalea ei nu e de spus.
Cât traiește, tot jălește,
Și nu se mai însoțește.
Trece prin flori, prin livede,
Nu să uită, nici nu vede.
Trece prin pădurea verde
Și sa duce, de se pierde;
Zboară, până de tot cade,
Dar pre lemn verde nu șade.
Si când șade câteodata
Tot pre ramură uscată;
Umbla prin dumbrava-adincă,
Nici nu bea, nici nu manâncă.
Unde vede apa rece,
Ea o turbură și trece;
Unde e apa mai rea,
O mai turbură și bea.
Unde vede vânatorul,
Acolo o duce dorul,
Ca s-o vază, s-o lovească,
Să nu se mai pedepsească.
Când o biata pasarică
Atât inima iși strică,
Incât dorește să moară
Pentru a sa soțioara,
Dar eu om de-naltă fire
Decât ea mai cu simțire,
Cum poate sa-mi fie bine ?
Oh ! amar și vai de mine !