Afrodită întristată
Și jos pre pământ ești dată,
Frumsețe îndestulată
De duh foarte cuvântată.
Te zări d-abia pre tine
Și te hotărî lipon,
Căria i să cuvine
Ca să-i fie clironom.
Și zimbind îți lasă ție
După cum s-a cuvenit,
Sciptrul său de-npărăție
Și puternicul magnit.
Dăruindu-ți o putere
Ca să poți să stăpânești,
Și să tragi la a ta vrere
Inimile omenești.
Dar când te-au făcut stăpână
Pe tot neamul omenesc,
Țe-a zis, să fi și blajină
Cătră cei ce te slăvesc.
Iar să nu t-arăți tirană
Și judecătoriu ne drept,
Cătră un om ci-are rană
Și atâta foc în piept.
Dar să vede amăgită
La cel dupre urmă gând,
Și stăpână afrodită
Căci tu când mă vezi plângând;
Nu că numai milostivă
Nu-mi ești nici decum atunci,
Ci te arăți și-nprotivă
D-ale ei sfinte porunci.