Adânca mare sub a lunei față,
Înseninată de-a ei blondă rază,
O lume-ntreagă-n fundul ei visează
Și stele poartă pe oglinda-i creață.
Dar mâni — ea falnică, cumplit turbează
Și mișcă lumea ei negru-măreață,
Pe-ale ei mii și mii de nalte brațe
Ducând pieire — țări înmormântează.
Azi un diluviu, mâne-o murmuire,
O armonie, care capăt n-are —
Astfel e-a ei întunecată fire.
Astfel e sufletu-n antica mare.
Ce-i pasă — ce simțiri o să ni-nspire —
Indiferentă, solitară — mare!