A fost odat-un cântăreț,
Frumos și simțitor.
Cântat-a-ntr-un castel măreț
La masa regelui.
Frumoasă fată el avea,
Cum nu s-a pomenit,
Cu ochi albaștri râzători,
Cu părul aurit.
Și cântărețul o iubi
Și sara prin grădini
Când luna tainic străluci
I-o spuse tremurând.
Ea-l ascultă și-i zise-atunci
Cu glasul apăsat:
În veci nu pot să fiu a ta,
De n-ăi fi împărat.
Și el s-a dus ș-a răscolit
Popoare, țări întregi,
Sfărmat-a antice cetăți,
Zdrobit-au mândri regi
Și i-au supus și i-au silit
Să-l aibă împărat.
Unii d-iubire-l ascultau,
Alții de frică iar.
Atunci s-a dus colo, colo,
La cel castel măreț,
Unde ca luna-i străluci
Amoru-adânc și drag.
Dar vai! când intră-n salele
Mărețe, nalte, reci,
Pe-un sarcofag întins văzu
Copila ce-a iubit.
Ca ceara palidă era
Și, moale, părul blond
Sta resfirat, amestecat
Cu aurul vergin.
Și preoți tainic murmurau
Adânce rugăciuni
Și clopote se auzeau
Vuind încet și lin.
„Atât de mult am suferit
Dureri, mărirea gré
Și astfel toate s-a sfârșit
Și-ntreb: de ce? de ce?"
Ea auzise cum că el
Murise-n bătălii
Și de durere ea s-a stins
Ca floarea-n vijelii.