Acea zi mult frumoasă, cea zi de neuitare,
Când pentru-ntâia oară amorul înfocat
Ne-a strâns la sânu-i dulce cu-o dulce-mbrățișare
Și a depus pe frunte-ți întâiul sărutat!
Acea zi mult iubită, când tu, prin o minune,
Mi-ai dat reînviere l-al dragostei altar,
Din suvenirul nostru în veci nu va apune,
Căci ea a fost hotarul trecutului amar!
Ea se împodobise cu-al primăverii soare
Și se-ngâna voioasă cu frumusețea ta,
Dar tu-mi păreai mai dulce și mai încântătoare
Decât chiar primăvara care ne încânta.
O! cât erai atunce de albă și frumoasă,
Când dorul tău, în ceruri zburând cu-al meu suspin,
A izvorât în ochii-ți o rouă luminoasă
Și te-a plecat pe sânu-mi ca floarea unui crin!
O singură minută a mea ș-a ta ființă
S-au întrunit în raiul fierbintei sărutări,
Dar din acea minută cereasca Provedință
Ar face-o vecinicie de scumpe desfătări!
Atât era de mare a noastră fericire,
Că dacă moartea crudă, văzând cât ne iubim,
Voia atunci să curme a noastră viețuire,
Am fi murit ferice, făr-a ști că murim!