Parea donna di cielo a noi venuta
Di grazie adorna, d'umiltà e candore;
Per meraviglia ognun rendeale onore;
Tanto di leggiadrezza era vestuta.
Di quella carità, ch'opera muta,
Tutto avea pieno l'intelletto e il core;
Fede, o Roma, ne fe' lo tuo dolore
Nel giorno acerbo in che tu l'hai perduta.
Chè il carro, in cui sua spoglia riposava,
Per la via del sepolcro a man fu tratto
Dal popolo che requie a lei pregava
Ma essendo la bell'alma a Dio salita,
Quella prece tornò ad altrui riscatto:
Così sua carità fu in ciel compita.
Pene videbatur delapsa ex aethere diva,
Quam ornarunt charites ingenuusque pudor.
Obstupuere omnes tantae miracula formae,
Et merito hinc olli est undique partus honor.
Fervida sed mentem pietas animumque replebat,
Quae bene cuique facit, dein benefacta silet.
Testis, Roma, tuus funesto tempore luctus,
Quum tibi tam carum mors caput abripuit.
Namque manu currum, qui frigida membra vehebat,
Ipse per extremum traxit iter populus,
Atque precabatur requiem: volitaverat inter
Sed jam delicias spiritus aethereas.
Ergo aliena preces sunt in solamina versae:
Perfectum in caelis sic pietatis opus.